Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung Text/Beschreibung
  • BISERICA UDRICANI

    „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume... şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr... şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har.” (Ioan 1, 1, 9, 14, 16).

  • BISERICA UDRICANI

    „Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 48-51).

  • BISERICA UDRICANI

    „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”(Marcu 8, 34-37).

  • BISERICA UDRICANI

    „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii;Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui,Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat.Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El,ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moarta nu mai are stăpânire asupra Lui.Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu.Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 6, 3-11).

Pr.Prof.Dr.Constantin Patuleanu

Tel:0721.242.145 / 0769.223.032 E-Mail: cpatuleanu@yahoo.de

În curând »

Pr.Prof.Cosmin Bratu

Tel: 0769223038 / 0724297648 E-Mail: bratutcosmin@yahoo.com

În curând »

Întrebări şi Răspunsuri

Cum să trezeşti lumii de astazi dorinţa de cunoşetere dar şi de experiere a lui Dumnezeu?

Există astăzi în lume un cult şi o preţuire uneori excesivă a trupului. Omul doreşte să trăiască mai mult şi mai bine. Din păcate, în lumea noastră, trupul este tot mai mult privit şi tratat ca un simplu obiect. Printre funcţiile vitale ale trupului se regăsesc cea a foamei şi setei. În referatul creaţiei omul este prezentat ca o fiinţă înfometată, şi întreaga lume, ca hrană a sa.

Dumnezeu însuşi porunceşte oamenilor să mănânce din cele ale pămîntului "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” (facere 1, 29). Omul mănâncă şi bea pentru a fi viu, pentru a dobândi plenitudinea vieţii.

Dar se reduce oare plenitudinea vieţii doar la a manca şi a bea, la nevoile trupului, sau putem vorbi şi de o foame şi sete de Dumnezeu?Dacă din punct de vedere medical calitatea vieţii se poate referi exclusiv la viaţa trupului, din punctul de vedere al creştinului ortodox practicant şi mai cu seamă al teologului, calitatea vieţii presupune atît viaţa trupului, cât şi viaţa sufletului, deoarece în tradiţia şi învăţătura Bisercii Ortodoxe omul are o constituţie dihotomică: trup - suflet.

Omul dezorientat, disperat şi speriat al lumii moderne poate fugi, se poate ascunde aici pe pământ, oriunde, însă un lucru e sigur, de veşnicie nimeni nu poate fugi şi nici scăpa. Veşnicia ne e dată tuturor, din păcate unora spre bucuria veşnic fericită cu Dumnezeu, altora spre chin şi suferinţă nesfârşită. Atunci putem întreba ce este viaţa, şi ce sens are ea? Ce este viaţa veşnică, şi care e conţinutul ei? „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3).

Introspecţia, venirea în sine, este, însă, condiţie esenţială în refacrea legăturii cu Dumnezeu. Fiul risipitor, după ce experiază păcatul pînă la ultima treaptă a căderii (cheltuindu-şi averea şi sănătatea cu desfrânatele, dorea să-şi sature pântecele cu roşcovele pe care le mâncau porcii), conştientizează că foamea de care suferea nu putea fi potolită, decât în casa Tatălui, unde şi argaţii se îndestulau. Foamea şi setea de Dumnezeu sunt fundamentale vieţii spritual-duhovniceşti căci: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”(Ioan 4,4). Iertarea şi mila Tatălui pentru fiul pierdut şi aflat, mort şi înviat, sunt tot atâtea virtuţi ce trebuie exersate de creştini ca arme împotriva împietririi inimii , a egoismului destructiv.

Ce este viaţa în Hristos?

Începutul vieţii întru Hristos se face prin post şi pocăinţă „Uşile pocăinţei deschide-mi-le mie, Dătătorule de viaţă, că zoreşte duhul meu la Biserica Ta cea sfîntă, purtând un templu al trupului cu totul spurcat, ci ca un îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!” (cântare a triodului)

Fără asceză şi fără o strictă înfrânare, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, e cu neputinţă celui ce se nevoieşte în evlavie să subjuge patimile cărnii. Patima se defineşte drept un ataşament “iraţional” faţă de trup. Căderea omului a început de la mâncare (mărul din pomul cunoştinţei binelui şi răului), iar ridicarea începe tot de la mâncare (postul urmat de împărtăşirea cu Hristos, participarea omului la Cina euharistică; Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul). Omul este ceea ce mănâncă şi de aceea vom avea atâta părtăşie cu Dumnezeu la Paşti, cât vom metamorfoza în actul mâncării pe parcursul postului.

Postul trebuie înţeles ca recreare a lumii, ca înţelegere mai profundă a sensului existenţei lumii şi a persoanei umane. Va trebui să ne schimbăm modul de a gândi, gândirea noastră raportată la Dumnezeu, relaţia noastră cu Dumnezeu, cu lumea, cu semenii, cu noi înşine. „Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” (Matei 6, 15). Aici, în actul iertării, totul se include într-un circuit total, şi Dumnezeu, şi omul, lumea, universul întreg, mâncarea.

De aceea avem de a face aici cu un act de creaţie. Oare nu merită să postim, adică să mâncăm selectiv, când înţelegem că a posti înseamnă a recrea, a reînnoi lumea, a o regândi, a reformula şi re-înţelege totul (metanoeo). În felul acesta poate începe noua viaţă în Hristos.Iisus Hristos a venit în lume ca să vestească şi să dăruiască oamenilor împăcarea cu Dumnezeu. Fără pocăinţă nu există viaţă nouă, mântuire, intrare în Împărăţia Cerurilor. El a inaugurat în lume o viaţă nouă, o nouă orânduire, în care oamenii să privească şi să vadă lumea şi întreaga făptură aşa cum o vede Dumnezeu, cel care a creat-o. Iisus Hristos şi-a început propovăduirea cu vestirea pocăinţei: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. (Matei 3,2; 4,17).

Astfel pocăinţa este chiar punctul de plecare al Evangheliei. Sfinţii Părinţi repetă cu insistenţă acelaşi lucru: Întrebat ce face în pustie Avva Milisie a răspuns: „Sunt un om păcătos şi am venit să-mi plâng păcatele”; iar Avva Sisoe spunea ucenicilor săi „... Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început păcăinţei”. Sântul Serafim de Sarov afirma şi el: „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire”. Un teolog modern grec, părintele Serafim Papakostas atrăgea şi el atenţia cu aceste cuvinte: „În fiecare epocă, dar mai ales într-a noastră, atât de profund neliniştită, obosită şi agitată, nimic nu este mai important ca pocăinţa.”

Rolul important al pocăinţei a fost şi este subliniat în permanenţă în spiritualitatea ortodoxă, căci transfigurarea lumii, prefacerea şi înnoirea ei nu se poate face decât prin lepădarea de sine şi nevoinţe ascetice. Prin metodă ascetică se înţelege păzirea poruncilor lui Iisus Hristos şi strădania creştinului de a parcurge cele trei trepte ale desăvârşirii, sau trepte ale vieţii duhovniceşti: curăţirea (despătimirea), iluminarea (contemplarea creaţiei lui Dumnezeu) şi îndumnezeirea (unirea cu Dumnezeu). Altfel spus păzirea poruncilor lui Dumnezeu ne arată „firescul şi desăvârşitul mod de viaţă”.

Părinte ce este Taina Sfintei Euharistii sau Taina comuniunii cu Dumnezeu şi semenii?

Pentru a înţelege această de necuprins taină vom pleca de la textul evanghelic: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.”( In 6,51)

O întrebare fundamentală pentru omul modern este aceasta: Cum să trezeşti lumii de azi foamea şi setea de Dumenezeu? Profetul Amos spune aşa: „Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului.(Amos 8, 11). Trăim astăzi, în mare parte, ca să mâncăm, şi nu mâncăm ca să trăim, cum ar trebui să fie. Existenţa se desfăşoară în jurul verbelor a avea, a poseda, a mânca, a bea; uitând de verbele fiinţării, a fi, a fiinţa, a deveni întru, a transfigura, a metamorfoza. Hristos prin înviere a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei, iar prin miracolul Euharistic Hristos Domnul oferă celor ce se împărtăşesc cu El supremul dar al vieţii veşnice.

Creştinismul, spune A. Schmemann, a fost chiar de la începuturile sale o proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ... Doar ca bucurie Biserica a biruit în lume. Atunci când credem din inimă în Dumnezeu şi simţim în noi lucrarea harului divin, ne aflăm la începutul noii vieţi spirituale. Părintele profesor Ilie Moldovan crede că: „Mai presus de orice în Ortodoxie existenţa sprituală năzuieşte a fi una cu existenţa euharistică”. Biserica este, ca atare, eminamente liturgică. Adunarea (ecclesia) se alcătuieşte în vederea celebrării Sfintei Liturghii, care pentru André Scrima Scrima „constituie locul şi modalitatea proprii Duhului” În această adunare euharistică se săvârşeşte „Cina Domnului”:

„Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). Lumea a fost creată ca materie, afirmă A. Schmemann, ca material al Euharistiei, iar omul a fost creat ca preot al acestei Taine cosmice. în poziţia lui verticală omul este în centru lumii şi dă astfel lumii unitate, binecuvântând şi mulţumind lui Dumnezeu. În urma păcatului, datorită libertăţii sale, omul a preferat lumea în locul lui Dumnezeu. în loc să transforme lumea într-o viaţă în Dumnezeu, în loc să o umple de sensul ei spiritual, a materializat-o.

În acest fel omul a acceptat secularizarea universului, a furat lumea de la Dumnezeu. Omul s-a întors cu faţa către sine însuşi, iubind lumea ca un scop în sine. Acum omul trebuie să redevină preotul Liturghiei euharistice, să ofere lumea lui Dumnezeu şi în această oferire să primească darurile vieţii „ale Tale dintru ale tale, ţie aducem de toate şi pentru toate” (Sf. Liturghie). Împlinind astfel Euharistia, el transformă viaţa sa şi tot ceea ce primeşte de la lume într-o viaţă în şi prin Dumnezeu. Euharistia ne pune într-un contact fizic cu Iisus în dimensiunea misterului. Confruntaţi cu dramele din zilele noastre, trebuie să ne întoarcem pentru a redescoperi Euharistia ca prezenţă a jertfei lui Hristos, ca actualizare a morţii şi Învierii Sale.

Şi nu avem de a face cu un concept depă şit spune Tomá ŝ Špidlik, căci vedem cu ochii noştri suferinţele din ziua de azi. Dar Euharistia este în acelaşi timp şi îndumnezeire: noi aducem pe altar o pâine, rod al pământului şi al muncii oamenilor, iar înapoi primim aceeaÅŸi pîine, dar consacrată. În acelaşi fel suntem chemaţi să aducem la altar viaţa noastră, aşa cum este, şi s-o primim, nouă, din mâinile lui Dumnezeu. „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.” (I Ioan 4, 9).

Părinte explicaţi-ne care este sensul vieţii într-o lume în continuă dezagregare, care pare să-şi piardă sensul fiinţării?

Câteva întrebări lămuritoare par necesare. Despre care viaţă vorbim? Ce viaţă predicăm şi proclamăm atunci când mărturisim că Hristos a murit şi a înviat pentru viaţa lumii? Pentru unii o viaţa autentică nu poate fi decât o viaţa religioasă. Lumea noastră însă se află într-o somnolenţă prelungită, noaptea păcatului pare a se fi aşternut peste noi şi peste lume. Lumea de azi e frământată de foarte multe de crize, de la cea religioasă şi moral-spirituală la criza social-politică, economică şi mai ales ecologică. Postmodernismul şi globalizarea nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. Secularizarea ca produs al iluminismului, văzută ca îndepărtare a omului de Dumnezeu, a căpătat noi valenţe în ultimul timp. Lumea, chiar cea creştină la nivel declarativ, trăieşte în afară de Dumnezeu şi de Biserica întemeiată de El.

„Trăim într-o epocă spunea A. Schmemann îngrozitoare şi periculoasă din punct de vedere spiritual. Este îngrozitoare nu numai din cauza urii, a vrăjmăşiei, a sângelui; este îngrozitoare în primul rând pentru că se înteţeşte din ce în ce răscoala împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui, căci nu Dumnezeu, ci omul a devenit măsura tuturor lucrurilor”. Acest om prizonier al propriei mărginiri doreşte să scoată postul din calendar, icoana din spaţiul public şi ora de religie din programul educaţional. Soluţionarea crizelor existente poate fi rezolvată de creştinism, însă nu de unul teoretic, ci de un creştinism autentic, trăit în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului şi al Înţelepciunii, în Duhul iubirii desăvârşite, în Duhul lui Hristos. Nu teorie despre Dumnezeu şi despre Iisus Hristos; e plină lumea de sisteme filosofice şi teosofice, de mântuitori de serviciu ai istoriei; omul de azi, obosit, stresat, dezorientat are nevoie de întâlnire vie cu Dumnezeu, de trăire cu Hristos şi în Hristos, căci omul este o fiinţă înfometată, dar el este, în primul rând, înfometat de Dumnezeu.

Dincolo de orice foame a vieţii, este Dumnezeu. Toată dorinţa este o dorire a Lui. Sigur, omul nu e singura fiinţă flămândă, tot ce există trăieşte mâncând, întreaga creaţie depinde de hrană, însă poziţia unică a omului în univers este dată de faptul că el singur mulţumeşte lui Dumnezeu pentru hrana şi viaţa pe care le primeşte de la El. Doar omul răspunde binecuvântării lui Dumnezeu cu propria binecuvântare. în Sfânta Scriptură a-L binecuvânta, a-L slăvi pe Dumnezeu nu este un act religios sau cultic, ci chiar un mod de viaţă. „Roagă-te lui Dumnezeu, spune Vladimir Soloviov, ajută oamenii, înfrânează-ţi natura; fă-te lăuntric chip al Dumnezeu-Omului Hristos, recunoaşte prezenţa Lui reală în Biserică şi fă-ţi un scop din a extinde Duhul Lui în toate domeniile vieţii umane şi naturale, pentru ca prin noi să se închidă inelul divino uman al edificiului lumii, iar cerul să se unească cu pământul.” Dumnezeu a binecuvântat lumea şi creaţia, l-a binecuvântat pe om, ceea ce înseamnă ca a umplut lumea şi tot ce există cu iubirea şi bunătatea Sa.

Încât singura reacţie normală a omului, căruia Dumnezeu i-a încredinţat această lume binecuvântată şi sfinţită, este de mulţumire şi recunoştiinţă, de adorare şi preaslăvire faţă de Creator. Mai întâi de a fi homo sapiens” ori homo faber” omul este un homo adorans”, este preotul cosmosului, cum spune A. Schmemann. El stă în centrul lumii şi o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Umplând lumea cu această euharistie, el transformă viaţa sa în viaţă în Dumnezeu, viaţă în Hristos, prin comuniune cu El. Veacuri de secularism au eşuat în strădania de a transforma acţiunea de a mânca în ceva strict utilitarist. Hrana este tratată încă cu veneraţie. A mînca este încă o ceremonie, ultimul „sacrament natural” al familiei şi prieteniei, al vieţii care înseamnă mai mult decât a mănca şi a bea, continua A. Schmemann.

Oamenii simt nevoia să celebreze. Ei sunt înfometaţi şi însetaţi de viaţa duhului, de viaţa cu Hristos, de plenitudinea vieţii în Dumnezeu sub semnul harului. Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă.”( In 6, 63). Putem încheia afirmând că omul are un destin hristologic, întrucât originea lui este în Hristos, care este chipul sau icoana lui Dumnezeu. Ca atare, sensul vieţii omului nu poate fi decât viaţa în Hristos. În Evanghelie ni se spune că Hristos este: calea care duce la viaţă” (Matei 7, 14), iar Iisus însuşi a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. (Ioan 14, 6).

Părinte care atitudinea Bisericii noastre faţă de educaţia copiilor şi a tinerilor?

Biserica noastră a fost în permanenţă preocupată de educaţia copiilor şi a tinerilor, întrucât educaţia este forma cea mai înaltă şi cea mai nobilă în lucrarea de modelare şi formare a caracterului şi a personalităţii umane. Din acest motiv educaţia ar trebui să fie o prioritate fundamentală pentru întreaga societate. Cooperarea dintre şcoală, Familie şi Biserică în actul educaţional a devenit astăzi o necesitate pedagogică şi o responsabilitate comună având în vedere provocările lumii moderne. Anevoioasa tranziţie românească a făcut deja numeroase victime în societates nostră, cei mai vulnerabili fiind copii şi tinerii.

Plecarea părinţilor în străinătate în căutarea unui loc de muncă a condus de destrămarea familiilor, la creştetrea abandonului şcolar, la delincvenţă şi violenţă juvenilă, la incertitudinea viitoruluii, devenind tot atâtea cauze majore ale crizei educaţionale în şcoală şi în familie. Biserica noastră face eforturi susţinute prin ora de religie şi prin diferite programe, precum: „Hristos împărtăşit copiilor” sau „Alege şcoala” pentru corectarea acestor deficienţe, cu rezultate îmbucurătoare, dar încă nu suficiente, întrucât provocările educaţionale, prezente şi viitoare, rămân imense.

De aici izvorăşte şi necesitatea elaborării şi aplicării la nivel naţional a unui program de înnoire educaţională, bazat pe competenţă şi responsabilitate, dar şi pe experienţa şi înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, iar anul acesta mai cu seamă pe cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, pedagogul antichităţii şi al modernităţii prin execelenţă. Sf. Ioan Gură de Aur s-a ocupat de cuvânt ca vector pentru misiune şi evaghelizare, ca interpretare şi aprofundare, de puterea lui de a transmite mesaje, de a convinge, de a crea, de a zidi şi comunica.

El s-a ocupat de forma cuvântului, bineştiind că un mesaj ca să prindă rădăcină trebuie înveşmântat în haina cuvântului. Cunoaştem câtă nevoie avem de modele şi cât de mult ne marchează ele viaţa. Viaţa e uneori ca un şuvoi, un tumult, iar în mijlocul atâtor dezorientări şi pericole avem nevoie acută de îndrumători şi de modele. Societatea românească trece şi ea prin multe crize, una din ele şi nu nesemnificativă este „criza modelelor”, a acelor îndrumători spirituali, a oamenilor duhovniceşti cum a fost şi rămâne Sf. Ioan Gură de Aur, bineştiind că:„Părinte duhovnicesc al altora poate fi doar cel care a ajuns el însuşi duhovnicesc (pnevmatikos)”.